Fbx

Huatajata. Primul contact cu lacul Titicaca. Am ajuns aici plecand dimineața din La Paz sa vizitez muzeul barcilor de totora, de care mi-au povestit niște bolivieni, și, daca se poate, sa-l intalnesc pe Paulino Esteban, cel care i-a construit barcile lui Thor Heyerdahl in cateva dintre expediții.

La hostel sunt sfatuita sa iau mai degraba minibusul spre Tiquina decat cel de Copacabana, o sa ma lase exact unde vreau. Bineințeles, ma lasa cu vreo 11 kilometri mai incolo; șoferul a uitat, asta e, domnișoara, ma scuzați, dar Huatajata nu-i așa de departe, uitați, se vede in zare. Mmmmda, se vede daca ai ochi patrunzatori care vad dincolo de padurea de la cinci kilometri departare. Fac cei 11 kilometri inapoi pe jos, imi iau doua ore bune dar n-are rost sa ma supar, tot o calatorie e și asta. Il gasesc pe Don Paulino acasa, iar in timp ce se apuca sa imi povesteasca despre cum l-a cunoscut pe exploratorul norvegian, sosește un grup de turiști francezi insoțiți de o ghida cu accent chilian. Fata il intreaba ce parere are despre Evo Morales, actualul președinte al țarii, Don Paulino se incrunta și, stapanind la perfecție arta pusului punctului pe i, arunca sageata fix pe principalul defect al lui Evo: „Mai trebuie sa calatoreasca, n-a calatorit suficient”.

Isla del Sol. Dimineața, la micul dejun, intru in vorba cu doamna care ține hostalul. Printre altele, o intreb de unde vine apa in gospodariile de pe insula. In Bolivia, apa curenta e mereu o problema, cu intrebarea despre apa nu dai niciodata greș, raspunsul va fi mereu surprinzator, mereu revelator daca vrei sa cunoști o farama de realitate. Nici data asta nu face excepție. Suntem pe o insula in mijlocul Titicacai și dificultatea cu care se obține resursa asta vitala are ceva din absurdul situației naufragiaților care mor de sete in mijlocul oceanului. Oamenii se trezesc la patru dimineața si pleaca cu magarii de povara inspre puțul aflat la cațiva kilometri, mai la deal. Aduc apa pentru rezervoarele de la duș, pentru toaleta, pentru gatit, pentru baut. Orice strop risipit costa timp, efort și uneori și bani. Conchid ca pana nu te-ai sculat tu insuți cu noaptea-n cap sa urci cu magarii pe un povarniș la patru mii de metri nu iți dai seama cat de prețioasa e apa in unele parți ale planetei.

E sfarșit de august și eu imi aman plecarea in Peru pentru a sta cateva zile in casa Donei Lucia din Santiago de Okola. E o comunitate care ofera un program de homestay pe latura boliviana a lacului, dar nu prea știe multa lume de ei. Și eu a trebuit sa caut destul de mult timp sa gasesc așa ceva. Oricum, homestay-ul asta implica o serie de inconveniente. Nu numai ca plecarea in Peru va fi mai tarziu decat data inițial planuita, ci și deplasarea catre acest Santiago de Okola se dovedește mai complicata decat mi-aș fi imaginat: din Copacabana, stațiunea cea mai cunoscuta din partea boliviana a lacului, unde ma aflu, trebuie sa ma intorc in La Paz, pentru ca de acolo sa iau un alt transport inapoi inspre lacul Titicaca, doar ca puțin mai la nord. La intoarcere, lucrurile se complica și mai mult. Ghici ghicitoarea mea: cat dureaza deplasarea din punctul A numit Santiago de Okola pana in punctul B numit Copacabana, aflat la nu mai mult de 100 de kilometri in linie dreapta? In Bolivia, unșpe ore și șapte mijloace de transport. Oricum, nu ma impacientez. Horoscopul ma avertizase ca o sa am peripeții saptamana asta. Sunt in grafic. 

Cu Dona Lucia am o problema. De comunicare, mai exact. Nu avem nicio limba in comun pe care sa o vorbim amandoua fluent. Ne ințelegem cu bruma de spaniola pe care o știe ea și bruma de aymara pe care o știu eu. Stau in permanentța cu manualul și notițele de la cursul de aymara in mana, caut cuvinte, incerc sa formulez propoziții, gesticulez. Imi e greu. Seara vine Don Tomas, cel care a aranjat homestay-ul și care vorbește atat spaniola cat și aymara. Tabaram amandoua pe el sa ne spunem ofurile. Eu, ca ma simt prost ca din tot ce spune ea ințeleg cam 1-2 cuvinte per propoziție, ea, ca e fericita ca, uite, fata vorbește aymara.

Dona Lucia nu face altceva decat sa gateasca. In doua zile a gatit aceeași supa de patru ori. Așezata turcește pe niște paie așternute direct pe pamant, desculța, Dona Lucia iși petrece marea majoritate a timpului taind zarzavat, curațand cartofi, fierband apa la soba de lut in care ard vreascuri de eucalipt. In jurul ei, intr-o dezordine perfecta, oale, bidoane cu apa, știuleți de porumb, cartofi, boabe de fasole, ulei, pliculețe de ceai, saci de faina, detergent de vase, tacamuri, praf. Toata scena asta, sa fim ințeleși, se petrece in bucataria care, ca in toate gospodariile boliviene, e intr-o cladire separata. Printre blocurile de chirpici din care e construita intra vantul, și lumina vine de la ușa deschisa de afara. Cred ca nu mai are rost sa menționez ca nu are frigider.

Pranzul pe malul Titicacai consta in supa de cartofi, o farfurie plina cu vreo patru tipuri de cartofi fierți, orez fiert și o turta de, ați ghicit, cartofi. Inghit cu greu cartofii fierți, in marea lor majoritate fara niciun gust și cu o textura dubioasa datorata diferitelor procese de inghețare, dezghețare, macerare, uscare la care au fost supuși. Dupa vreo cinci bucați imi vine sa vomit. Și sa plang: mai am inca mai bine de jumatate de porție. Nu ințeleg cu ce am greșit. Cer puțina sare. Imi dau seama de ce se zice ca cel mai important lucru pentru un calator, mai important chiar decat o minte deschisa, este un stomac puternic.

Duminica dupa-masa Dona Lucia ma invața sa țes. Capodopera va fi un șnur alb cu galben, cu margini roz, lung de vreo 60 de centimetri, la care muncesc o dupa-amiaza intreaga. Iese obiectul din imagine, producție proprie cu materialul clientului, pe care Dona Lucia mi-l vinde ulterior tot mie contra sumei de 20 de bolivianos, nenegociabil. Așa e capitalismul in Bolivia. Il cumpar. Avand in vedere ca m-a costat 20 de bolivianos și trei ore de munca, pot spune ca e cel mai scump suvenir pe care l-am cumparat vreodata. Ii inmanez razand bancnota; sper s-o pastreze și ea ca amintire.

In ultima zi, ma insoțește pana la rascrucea de unde o sa aștept microbuzul spre La Paz. Cat timp așteptam mașina, se apropie o tanara consateanca. Batrana incepe sa-i spuna ceva in aymara, fata se scuza ca nu vorbește limba, eu intervin și ii traduc in spaniola propoziția, pe care, intamplator, o ințelesesem. Ramane cateva secunde blocata. Universul tocmai o luase razna și plonjase in lac.

Nu stiu cum sa explic care e chestia cu Bolivia, ca pentru mine Bolivia nu e salar de Uyuni, Sucre si Potosi. Am stat trei luni acolo si mi-a intrat sub piele. Nu ca as fi inteles-o, dar macar m-am ales cu o Bolivie personala, a mea, nu neaparat folclorica, nu neaparat andina si ancestrala.

Bolivia mea e formata din cultivatorii de coca din Chapare, oameni fara educatie dar treji, constienti de ce-i in jur, cu pareri articulate si discurs anticapitalist cu care nu sunt neaparat de acord, dar pe care il respect. Cu o surprinzatoare constiinta democratica.

Sunt rapperi care canta in aymara mesajul Evangheliei in El Alto, periferia La Paz-ului. E El Alto cu toata povestea incredibila de lupta si supravietuire care se ascunde in spatele unei mahalale urate. Sunt ziarele serioase, cu analize politice si economice lungi, dar in care intalnesti cate un surprinzator articol despre Pachamama si nevoia de a-i face ofrande in august ca sa nu se supere. Sunt menonitii din Chiquitania. Sunt satele cu forme de organizare traditional andine care nu stiu cum au supravietuit a catorva sute de ani de colonizare spaniola, sunt asociatiile de locatari din orasele mari, care perpetueaza in mediu urban de secol XXI aceleasi forme de organizare traditional andine.

E targul de carte la care am fost in La Paz, sunt cartile lui Maximiliano Barrientos pe care l-am descoperit prima data cu un text despre un lucrator la morga care m-a facut sa ma invart o seara intreaga ca un leu in cusca in Samaipata. Scrie o literatura cu care tu ca om din Romania poti relationa perfect, absolut contemporana si fara nimic indigenist in ea, fara cholite, dar cu drogati, cantece de Leonard Cohen si cupluri care divorteaza. Are o carte care se cheama “Fotos tuyas cuando empiezas a envejecer”, fotografii de-ale tale cand incepi sa imbatranesti, dati-mi va rog un titlu mai impactant, mai sugestiv, mai puternic decat asta in literatura de azi si ma duc sa cumpar cartea ACUM.

E romanul Los Deshabitados a lui Marcelo Quiroga Santa Cruz care la inceput nu-mi placuse, dar e una din cartile alea care incepe sa-ti placa la doua saptamani dupa ce ai terminat-o si ai lasat-o pe o banca in parc.

E Luis Espinal Camps, un preot catalan care si-a irosit viata luptand impotriva dictaturii in Bolivia.E Pulga, pe care l-am cunoscut nestiind ca omul e celebru in Bolivia, e Juan de Dios Yapita pe care l-am cunoscut pentru ca i-am dat inocenta un mail, nestiind ca e si mai celebru in Bolivia, e Maria Galindo pe care am cunoscut-o la targul de carte stiind totusi ca e celebra in Bolivia.

Sunt manuscrisele de muzica baroca din Beni si Santa Cruz, sunt iaurturile la punga, e viceprimarul din TIPNIS, e nebuna din Trinidad, francezul cu hostel in Villa Tunari care e indragostit de Romania, e Tarija, Urubicha, San Ignacio de Moxos, Hans Roth, arhitectul elvetian care si-a petrecut mai bine de douazeci de ani din viata restaurand biserici in Oriente, e nostalgia pentru litoralul pierdut, yatiris care iti ghicesc norocul in frunze de coca din centrul La Paz-ului duminica, sunt realitati, oameni, personaje, prejudcati, opinii. Peisajele sunt colaterale. Excursiile organizate sunt irelevante, trekurile sunt ok ca sa faci miscare dar pe mine nu ma fac sa inteleg nimic din realitatea tarii. Cel mai bune ghiduri de calatorie sunt norocul si ziarele.

Mi-ar placea sa ma intorc cu o definitie la fel de frumoasa a Peru-ului. De fapt a tuturor tarilor pe care le voi vizita de acum incolo. Dar n-am timp, asa ca o sa vad Macchu Picchu, Cuzco si alte cateva destinatii unde o sa fac poze turistice. Nu-i suficient.