Fbx

File de poveste

This content shows Simple View

Cultura

Retrospectiva Final Frontier: Andreea Sterea

Continuam seria de articole retrospective dedicate Tirgului de carte SF&F Final Frontier, de aceasta data cu impresiile Andreei Sterea, redactor-sef la Suspans.ro dupa plecarea lui Mircea Pricajan, PR manager la Nemira si unul dintre cei mai entuziasti promotori pe care mi-a fost dat sa-i cunosc vreodata.

Targul Final Frontier a fost cu siguranta o experienta inedita, nu neaparat din punct de vedere al ofertelor editoriale si nu numai, ci mai ales datorita faunei umane pe care mi-a fost dat sa o intalnesc acolo.

Unul dintre primele lucruri care mi-a atras atentia, a fost un domn in jurul varstei de 60 de ani, care aproape ca a izbucnit pe usa in dimineata deschiderii evenimentului, a mers tintit la standurile care il interesau, a ras toate noutatile de pe majoritatea meselor si a plecat cu trei plase pline, inainte ca multi dintre expozanti sa apuce sa se dezmeticeasca. Mi-a placut asta foarte mult pentru ca mi-a confirmat o ipoteza: la genul asta de targ de carte se stie exact pentru ce se vine. Aduna oameni pasionati, de toate varstele si de toate categoriile, care au un singur lucru esentia in comun: dragostea pentru fictiunea speculativa. Jos palaria! In sensul opus arcului temporal, doi pusti de vreo 14 ani defilau fericiti cu cate un Arthur C. Clarke sub brat, deci se poate.

Andreea cea harnicuta la standul Nemirei.

Evenimentele nu au fost nici ele lipsite de neprevazut, cateva devenind prilej de dezbateri si dincolo de limita de 30 de minute impusa de organizatori. Pentru prima data in viata aud pe cineva care se plange de calitatea prea buna a traducerii, care face dintr-un roman slab sa devina unul bun. Obisnuita fiind cu infatuarea tipica generatiei mele, ma asteptam la eterna problema a traducerilor slabe care se practica la noi, nicidecum a traducerilor prea bune. Oricum, discutia a fost suficient de captivanta, mai ales ca panel-ul respectiv a cuprins traducatori cu state vechi de plata si cititori care militeaza pentru interpretari care sa lase mai putin de dorit. Oricum, in oricare din cazuri, concluzia e aceeasi: sa mai citim si in original, din cand in cand, macar asa, de variatie, de comparatie, de subiect de disputa la urmatoarea intalnire…

Impreuna cu Teodora Ivan, in studioul Mosului SF de la Radio Romania Cultural. 

Revenind la oamenii pe care am avut onoarea sa ii cunosc, a crescut sufletul in mine de bucurie gasind cativa care inca viseaza, inca se lupta, inca mai cred. Oameni faini, oameni destupati la minte, oameni pe care merita sa ii citesti si sa-i urmezi, probabil pentru ca au dat deja nas in nas cu rigiditatea clasica si au trecut peste ea cu surle si trambite. Din punctul asta de vedere, inca nu e totul pierdut pentru literatura romana si pentru scriitorii si editorii nostri. Intalnirea cu Stefan Ghidoveanu a fost o provocare pe care as accepta-o si a doua oara oricand, discutiile pertinente, firesti, lipsite de briz-briz-ul tipic romanesc de „cine mi-s eu”, discutiile inteligente si calde pe care le-am purtat cu scriitori, editori, oameni din domenii conexe, astea au fost probabil cel mai bun lucru care mie mi s-a intamplat personal la targ.

Mi-a placut sa vad toata floarea cea vestita a SF-ului romanesc, acolo, pe baricade, tinand in maini cate un roman, cate o revista. Concurenti si prieteni, amici si dusmani, tineri si seniori, timp de doua zile au aratat ca, desi suntem putini, impreuna facem ca tot efortul sa conteze. Nu stiu daca acest targ a avut si rezultatele financiare prevazute, poate ca nu. Cred ca cel mai important a fost sa fim acolo, sa ne reamintim ca cititorul conteaza si ca o carte va exista numai atata timp cat va exista cineva sa o rasfoiasca.

Fabulos moment sa imi vad numele pe un volum, chiar ca si redactor. Te face sa simti ca apartii acestei lumi a literaturii fara de timp si fara de limite, ca traiesti in ea.

In rest, multe carti, minunat de multe carti, multi oameni frumosi, alergatura, un pic de stres, cativa noi prieteni pe care sper sa ii pastrez de acum incolo, mult prea putina odihna si mult prea multe tigari.

Ah da, si bauta de sambata seara din Giotto.  Nota 10. Prietenii stiu de ce. Sa ne vedem cu bine si mai des, zic.



Cartea saptamanii – Sfidarea de Suzanne Collins

Filmul, care a fost adaptat dupa primul volum din seria „Jocurile foamei” și care a avut premiera in martie, a avut un mare succes și chiar a depașit Twilight și Harry Potter. Fanii seriei au fost incantați sa vada povestea transpusa pe ecan, așa ca am decis sa vorbesc astazi despre urmatorul volum din serie ce continua aventura lui Peeta și Katniss.„Sfidarea” are mult mai multa acțiune decat primul volum, daca asta este posibil. Dupa ce au caștigat Jocurile Foamei sfidand Capitoliu, Peeta și Katniss sunt obligați sa faca turul invingatorilor prin toate districtele, dar ceva se intampla, cand zvonurile despre o revolta iau amploare, iar toți o privesc pe Katniss drept modelul revoltei lor. Curand, Jubileul Pacificarii, care se intampla o data la 25 de ani, va anunța o lupta cu adevarat mortala. De data aceasta batalia va avea loc intre castigatorii Jocurilor foamei.

Numele invingatorilor din fiecare district sunt bagate intr-o urna in care se va alege un baiat și o fata, exact ca la jocuri. Desigur Katniss fiind singura caștigatoare din 12 va fi cu siguranța din nou in arena, dar cine va fi extras dintre Peeta și Haymitch, mentorul acestora pe timpul sangeroaselor Jocuri ale Foamei? Totuși ea știe ca totul se va termina rau in ambele cazuri.

In timp ce citeam aceasta carte imi puneam mereu intrebarea: „Cu cine va pica Katniss și aceasta va avea puterea sa lupte impotriva lor?” sau „Cine va ieși caștigator acum cand din concurenții Jubileului Pacificarii vor face parte numai invingatorii? ”

Așa cum probabil va imaginați, un adevarat macel se petrece in arena, iar Katniss, fata ce a fost in foc, va infrunta destul de multe obstacole. Un nou plan este pus in mișcare care va zgudui puternic Capitoliu la fel și cele 12 districte. Ramane de vazut cum se va incheia și de data aceasta povestea.    Editura: Nemira  Continuarea volumului: Revolta.



Limbajul comun al artei

Pe scena Teatrului pentru Copii si Tineret, la Teatrul “Ion Creanga” poate fi vizionata o noua varianta de distributie a spectacolului „Inima rece“

Piesa a fost inclusa in cadrul programului organizat cu ocazia Zilei Internationale a Teatrului pentru Copii si Tineret, care isi propune sa conduca publicul de toate varstele intr-o lume artistica diferita, cu noi provocari. Chiar daca temele dezbatute sunt aceleasi dintotdeauna, ele au nevoie sa stea sub semnul diversitatii culturale, iar aceasta diversitate inseamna descoperirea prin arta a unui limbaj comun, universal pentru fiecare dintre noi. Astfel, teatrul pentru tineret isi propune sa se constituie intr-o societate a dialogului, care dezbate descoperirea identitatii intr-o lume a globalizarii, care ne vorbeste despre cat de diferiti suntem cand ne confruntam cu altii care gandesc ca noi sau au alte opinii.

Diversitatea presupune a reflecta si a gasi alternative, a merge pe un drum nu intotdeauna drept, dar a gasi in final calea. Celebrul basm cu titlul omonim al scriitorului german Wilhelm Hauff se bucura de evolutia unei distributii de exceptie, alcatuita din actori din generatii diferite, rolul personajului principal, al tanarului carbunar Peter Munk, fiind incredintat, in aceasta varianta de spectacol, actorului Oliviu Cristian Bughiu, care ii confera credibilitate si farmecul specific eroilor de basm.

O poveste pentru cei mici si pentru cei mari

Spectacolul ofera posibilitatea meditatiei despre dificultatea optiunilor in viata, bazate pe adevar si implicare sufleteasca, intr-o lume guvernata de valoarea banului si a puterii, teme la fel de actuale astazi ca si acum doua secole, cand a fost scrisa povestea. In lumea plina de farmec si mister din muntii Padurea Neagra, aproape de raul Rin, un loc plin de legende, spune povestea, oamenii cred ca padurea e bantuita de duhuri. Aici oamenii se indeletnicesc fie cu extragerea carbunelui din munte si cu vanzarea lui, precum Peter Munk carbunarul, fie cu prelucrarea si comercializarea lemnului ori cu mestesugul sticlei.

Chiar si spiritele padurii au legatura cu aceste ocupatii, vrajitorul Michael Olandezul a fost candva plutas si s-a imbogatit de pe urma negotului cu lemn in Olanda, iar spiritul bun al padurii, Omuletul de sticla, este imbracat, dupa cum o sugereaza si numele, in straie de sticla, substanta pe care se trudesc sa o obtina in cuptoare, arzand si amestecand tot felul de materiale, mesterii sticlari ai locului. Peter Munk este carbunar si, impreuna cu mama lui, munceste din greu pentru traiul zilnic. Este logodit cu Lisbeth si perspectiva unei casatorii umbrite de saracie il sperie. Ar vrea sa fie si el bogat, puternic si faimos ca Ezechiel Burtosul, Schlurker Lunganul si Regele Dansului, dar stie ca trebuie sa ofere ceva in schimbul ravnitelor daruri.

Imaginandu-si ca banii aduc fericirea, ca-i pot cumpara prietenia si admiratia oamenilor, ii vinde lui Michael Olandezul singurul lucru de pret pe care il are: inima sa buna si iubitoare. In schimbul ei va primi o inima de piatra, rece care-l va impiedica sa mai simta suferinta, dar il va transforma intr-un om rau si il va indeparta de cei dragi. In final, sansa lui Peter vine de la Omuletul de sticla, spiritul lui protector, care il va invata ce trebuie sa faca pentru a-si recapata inima adevarata.



Emile Gall, celebritatea sticlei

La ultima licitatie de la Alis, o lampa de masa Gall, de numai 35 cm inaltime, s-a vndut cu 18.000 lei. Ce a facut ca un obiect din sticla, fragil si perisabil n timp, iesit din moda – azi utilizam spoturi – si de dimensiuni reduse sa fie cumparat cu un pret atat de mare?
Emile Gall este un creator renumit pentru descoperirile artistice si tehnice n arta decorativa. S-a nascut n 1846 la Nancy, n Franta, ntr-o familie protestanta, cu principii riguroase si cultul muncii. Tatal sau, sticlar, era proprietarul mai multor cuptoare. Emile a nceput prin a studia literele, filosofia si botanica. Aceasta din urma l-a pasionat ntr-att, nct, ajuns conducatorul unei ntreprinderi, le va interzice angajatilor sai sa reproduca vreo floare fara sa aiba n fata ochilor sursa inspiratiei. n 1873, si construieste o casa botezata La Garenne (Padurea cu iepuri), pe care o nconjoara cu cladiri noi pentru atelierele pna atunci dispersate n regiune.
Fabricantul care se preocupa prea putin de ameliorarea utilajelor, de mbunatatirea productiei, de a nvata el nsusi secretele fabricatiei si de a fi la curent cu pretul concurentilor este n pericol de a-si vedea vechile piete reducndu-se, forta secatuita si chiar sa dea faliment, scria Emile Gall ntr-un text despre ceea ce astazi numim managementul unei ntreprinderi.
300 de lucratori intrau zilnic pe portile manufacturii Gall n 1889, sticlari, ebenisti si designeri carora patronul, cofondator al Ligii pentru drepturilor omului, se straduia sa le asigure un adevarat training prin cursuri modeste pentru lucratori, predate de profesori de desen cu credinta n suflet si cu drag pentru viitorul industriei noastre.
Trei surse de inspiratii a avut creatia lui Emile Gall: florile, insectele si mineralele. Pe primele, artistul le studia cu atentie, reproducnd cu grija petalele gratioase ale irisilor, tulpinele si vrejurile lor serpuitoare. Insectele – libelule, carabusi, fluturi multicolori – sunt incorporate n masa vitroasa a bolurilor si vaselor cu port nalt. Iar azuritul si malachitul, adaugate in materia vscoasa a sticlei topite, dau, prin asezarea lor n straturi diferite si prin diversitatea coloritului, o bogatie decorativa de neegalat.
Realizarile lui Emile Gall sunt astazi valori si obiecte de colectie. In ciuda faptului ca a murit la doar 58 de ani, n 1904, rapus de leucemie, el nu a fost un geniu solitar si nenteles. Pna n 1914, n atelierele sale au lucrat numerosi muncitori specialisti care au preluat toate instructiunile maestrului.
Aceasta deschidere catre nvatatura, catre stapnirea secretelor de fabricatie a determinat ca n comertul de arta sa patrunda destule ii”Gall-uri falseii”, expertii ducand o sustinuta munca dedectivistica pentru a le depista. La noi in tara exista mai multe centre de productie a obiectelor din sticla care folosesc tehnologia pusa la punct de Gall.



Arta si catharsis

Nu exista dubiu ca, prin comparatie, bisnitarii slinosi si insolenti, cu afacerile lor oneroase,  sunt de pus la rana.  Ba, intr-un clasament destinat sa le provoace unora naduf si altora  orgolii, portretul acestui  nervos il infatiseaza ca pe un personaj de talia umanistilor Renasterii, care sustine arta si pe artisti.
Vai de noi! Parca mi-l si imaginez pe Lorenzo Magnificul, dupa o  plimbare prin gradina, navalind in casa si trimitand-o cu pumnii la podea pe respectabila sotie Clarice, apoi cerand sa vina poetul Angelo Poliziano sa-i recite cele mai duioase versuri de amor. „Unde mai sunt cei care nu mai sunt?” cum zicea Nichifor Crainic.
Dar sa ne intoarcem la oile noastre. La Alis, in 13 martie, a fost belsug de piese si lucrari frumoase. La sectiunea Pictura – Grafica o simpla enumerare poate sa ilustreze diversitatea si valoarea ofertei. S-au prezentat astfel in ordine descrescatoare: Eustatiu Stoenescu, „Portretul Profesorului Stefan Minovici” (55.000 lei), Corneliu Baba, „Studiu de portret” din 1970 (39.000 lei), H.H.Catargi, „Planta ornamentala” (8.000 lei), ca sa incep cu lucrarile „nemaritate”, in opozitie cu „petitele”  Gh. Vanatoru, cu un surprinzator si atipic tablou  „Femeie in fotoliu rosu”  (25.000 lei), D. Berea, un  fel de carte postala intitulata „Peisaj” (22.000 lei), Adam Baltatu, „Autoportret” (15.000 lei), Ion Pacea, „Flori in vas rosu” (4.500 lei), M.W.Arnold, „Lalele si melc” (1.400 lei).
Cu totul de neasteptat este achizitionarea unui „Autoportret” din opera prea putin cunoscuta si circulata a lui Alexis Macedonsky, fiul poetului simbolist si artistul indragit de Hitler si Mussolini. Cu o biografie fara certitudini si cu multe pasaje lipsa, Alexis trebuie sa fi simtit din plin opresiunea  impaunatelor succese si a nevrozelor pe care tatal sau, autorul „Rondelurilor” si al „Noptilor”, le afisa ostentativ. A plecat din tara in 1920, pe seama lui circuland legende bizare. 
Cea mai ametitoare ascensiune a pretului a inregistrat-o un „Portret” in carbune reprezentand o batrana, semnat Corneliu Baba. Estimat la 800 de lei, acesta a urcat pana la 2.800. La Bibliofilie, un volum Vasile Alecsandri „Despot Voda”, aparut la Bucuresti in 1880 si purtand dedicatia autorului, a fost incontestabil vedeta licitatiei.  Cu pasi marunti a urcat de la 150 la 1.000 lei in emotiile mai multor cumparatori si ale unui autentic colectionar. Fara sa inregistreze beneficii colosale, Alis a demonstrat ca-si pastreaza pozitia de lider daca ar fi sa luam in calcul numai varietatea si frumusetea ofertei.


O Comedie rosie

Ultima parte a stagiunii trecute a adus in atentia publicului un nou spectacol regizat de Alexandru Tocilescu.

Spectatorii trebuie pusi in garda asupra celui mai mare castig al acestui demers artistic: recitalurile a doi mari artisti: Ion Lucian (Carceanu) si Sanda Toma (nevasta lui Carceanu)

Securisti, frig, milieuri

Scrisa de Constantin Turturica in anii de trista amintire (ce cliseu fumat!) sau in perioada imediat urmatoare evenimentelor din decembrie 89, Comedie rosie e o poveste cu securisti, cu comunisti, cu frig in case, cu mancare la limita subzistentei, cu televizor alb-negru (unde l-or fi gasit?) si milieuri asezate peste fata de masa, cu instalatii sanitare defecte, cu apa care nu curge (sau, cand curge, o face insinuandu-se pe langa sifonul stricat). Si cu frica, multa frica. De ziua de maine. Dar mai ales de ziua de azi, de toate cele enumerate, de securistii de rand, care-ti intrau in minte si-n suflet prin telefoanele ascultate si microfoanele infipte-n bibelouri sau rezervorul de la WC. De ultimele dispozitii ale conducatorilor iubiti ai Romaniei socialiste. Exigente antrenate intr-un vadit joc de-a soarecele si pisica, joc caruia-i cade victima ultimul mohican al comunistilor cu state vechi, Tovarasul Carceanu. Va suna cunoscut? Si, peste toate, vegheaza mintile luminate din doua tablouri pentru care pictorii curtii isi luau simbria stergand brazdele trecerii timpului de pe chipurile tovarasului si tovarasei.

Ne exorcizam prin ras

Din ingredientele de mai sus am gustat cu totii, indiferent de varsta. Ca le-am trait sau ne-au fost povestite, am fi zambit amar, in timp ce pielea se facea de gaina si parul maciuca, daca regizorul Tocilescu n-ar fi rezolvat totul in cheie comica. Pentru ca la Comedie rosie se rade-n cascade uneori. Doar de-aia-i comedie, nu? Trecut prin experienta spectacolului O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, pe care a montat-o cu un an in urma, la Teatrul Mic, Toca isi motiveaza apetitul pentru o perioada istorica de care multi n-ar mai dori sa-si aminteasca: Lucrurile astea despre comunism si Securitate trebuie spuse pana cand se va intelege ca nu mai avem nevoie de false melodrame. Subiectul trebuie atacat cu consecventa pana cand si ultima farama idilica despre comunism se va spulbera din sufletele noastre. Ne exorcizam prin ras. Se pare ca inca mai avem nevoie de astfel de povesti. Daca ne provoaca rasul, e si mai bine. Dovada sta faptul ca spectacolul se joaca cu casa-nchisa, chiar daca pretul biletelor e destul de piperat.



Un actor intelept

Personajul infam si fara scrupule, dar cu un dulce zambet cuceritor era cel dintai nascut al lui Jock si Ellen Ewing, o familie prospera de petrolisti, sudisti de cuvant si cu educatia onestitatii.
J.R., acest fiu mai mare, interpretat magistral de  un actor care nu cunoscuse inca  notorietatea, Larry Hagman, a demonstrat ca vremurile gentlemenilor a trecut pentru a lasa loc liber afaceristilor fara mama si tata. Producatorii si realizatorii serialului recunosc ca personajul J.R. a creat o asemenea dependenta publicului incat aceasta soap opera  si-a continuat evolutia de-a lungul a mai multor episoade, serii si chiar al unui  remake.
Nascut in 1931, Larry este fiul unei cunoscute actrite de pe Broadway, care l-a familiarizat de timpuriu cu scena. Totusi, in ciuda unor succese scolare, Hagman nu s-a dedicat exclusiv actoriei decat dupa terminarea razboiului din Coreea, perioada in care, inrolat in cadrul  trupelor Air Force stationate in Londra, a avut ocazia sa contribuie la crearea unor momente de buna dispozitie printre soldati. S-a casatorit cu suedeza Maj Axelsson, cu care are doi copii si o frumoasa proprietate in varful unui deal din Ojai, California. Din perioada in care a jucat in Dallas, Larry Hagman a pastrat numeroase obiecte care au definit existenta lui J.R. Ewing: celebra palarie texana, cizmele de cow boy executate de „parintii” traditiei texane precum Charlie 1 Horse, John B. Stetson’s Boss of the plains, Nocona sau Tony Lama. Obiectelor de uz personal, jachetelor Harley Davidson ori spectaculoasei sei de parada executate de Edward Bohlin,  cel mai renumit mester al reconstituirilor de lux pentru harnasamentele moderne care defileaza la finalul curselor de rodeo, li s-au adaugat invitatii, afise, file de scenariu,  fotografii, carti postale, cufere vintage, mobilier spaniol si italian din secolul al XVII-lea, cu totul o colectie frumoasa pe care sotii Hagman au hotarat sa o scoata la licitatie prin intermediul casei Julien’s Auctions Gallery din Beverly Hills,  in 4 iunie.
Din banii obtinuti, sotii Hagman planuiesc sa dea curs unor actiuni caritabile, sa ajute in continuare proiectele desfasurate de American Cancer Society, al carei presedinte a fost multa vreme actorul, sa sprijine cercetarile si realizarile in domeniul energiilor alternative, sa sustina un mod de viata apropiat de natura. Intr-un interviu recent, Larry Hagman a vorbit despre investitiile facute  pe domeniul sau din Ojai pentru a construi dupa instructiunile firmei Begley’s un solar destinat agriculturii organice.  Larry Hagman, acest actor fermecator, se dovedeste un  colectionar priceput si chibzuit.


Reintoarcere la natura

Din anul 2000,  Serpentine Gallery, al carei patron oficial a fost printesa Diana, atribuie anual unui arhitect in colaborare cu un designer sansa de a realiza un pavilion efemer in splendidul Kensington Gardens din Hyde Park, Londra.
S-au intrecut aici nume importante ale arhitecturii mondiale si s-au vazut proiecte indraznete, admirate  de cei peste 500.000 vizitatori pe timpul verii. Peter Zumthor trebuie sa arate ce poate in aceasta a 11-a editie a concursului de proiecte lansat de Serpentine Gallery. Ideea lui Zumthor este de a face un pavilion care sa contina inauntru o gradina. Vizitatorii ar fi astfel indemnati sa se relaxeze, sa incetineasca pasii, sa-si zambeasca unii altora si chiar sa-si vorbeasca. Ar deveni in felul acesta din observatori  simpli un fel de participanti carora gradina le-a declansat emotii. In conceptia autorului, arhitectura nu poate fi apreciata in afara emotiilor, iar rolul lui este acela de a alege acele materiale si forme capabile sa evoce dimensiunea spirituala a spatiului nostru inconjurator. Proiectul lui Zumthor pleaca de la traditia lui hortus conclusus, conceptul cu origini medievale prin care „gradina inchisa” era un simbol al serenitatii si al curateniei sufletesti si trupesti. 
Arhitectul doreste ca proiectul lui sa fie o gradina intr-o gradina, un fel de spatiu contemplativ. Elementele de constructie trebuie sa joace rolul unei scene, unde fundalul il reprezinta florile si iarba. Depasind o zona de umbra si intuneric, vizitatorii patrund in pavilion prin peluze si se adancesc in gradina din centru, departe de zgomotul si de mirosurile orasului. Este o experienta memorabila, o sedere intr-un loc al linistii, al pasitului, al convorbirilor cu glas usor. Cat despre materiale, acestea au fost alese pe aceleasi criterii de corespondenta cu un ambient confortabil. Lemn de esente usoare, textile vaporoase si mai presus de toate o savanta oranduire de paravane si pereti flexibili care deschid drumul catre alei diverse ce conduc vizitatorii spre nucleul gradinii, insorit, plin de flori, inconjurat de locuri de sezut si contemplat.
Impreuna cu Zumthor, la realizarea pavilionului a fost nominalizat designerul olandez Piet Oudolf, un cunoscut  peisagist si un reprezentant al miscarii New Perennial, promovand arhitectura proprie a naturii. El se foloseste de piramide de ierburi pentru a construi galerii ce pun in evidenta varietatea infinita de texturi si culori ale plantelor, forme unice. „Scopul meu este sa aduc natura inapoi, in mediul de azi al oamenilor”, spune designerul. Proiectul Zumthor – Oudolf se anunta incitant si inovativ.


Sibiu – un oras mistic si incarcat de cultura

Desi am trecut bine de aburii adolescentei, ma indrept pentru prima oara catre Sibiu. Am emotii recunosc… Drumul imi este complet necunoscut de la Brasov incolo. Orasul si-a creat o imagine de mistic si incarcat de cultura in mintea mea, iar oboseala celor 8 ore de condus incepe sa isi spuna cuvantul.

Intru in Sibiu si nu mi se pare cine stie ce. Intrarea se aseamana cu orice localitate rurala din zona aceea a Ardealului. Case sasesti, inguste si adanci, vechi dar ingrijite, spatii aerisite, lume calma…. Pana am reusit sa ne facem cazarea la hotel se lasase deja seara. Nerabdator sa vad ce este asa mare valva pe tema Sibiului, am luat-o la pas, incet prin orasul care a fost Capitala Culturala Europeana in 2007. Primele impresii? Alta lume! Alta tara! Alt film!

Oamenii civilizati, strazile curate ale centrului, zonele turistice exceptional ingrijite, lumini peste lumini, multi oameni si stare boema. Centrul Sibiului este complet pietonal si  acolo se poate circula fara istericale balcanice, injuraturi romanesti si tipete. Lumea e cu adevarat civilizata. Exista reguli, iar totul decurge cu respectarea acestora fara sa comenteze nimeni nimic. Terasele incep sa isi intinda tentaculele in noapte, asteptandu-si clientii dornici de o palavra relaxata si o bere rece. Manelele nu se aud pe nicaieri, in mod ciudat, iar pe jos este asa cum trebuie sa fie….Curat! Sibiul este un vis frumos, construit parca intr-o realitate virtuala. Muzeul Brukenthal, Piata Mare sau Piata Mica, Piata Huet sau Turnul cu ceas, Primaria sau Episcopia, Strada Nicolaie Balcescu, sau Strada Mitropoliei, toate ingrijite, curate, luminate, ca intr-un basm din copilarie ce isi asteapta printii si printesele cu alaiele lor deosebite.

Obositi ne asezam si noi la o terasa pentru a savura o bere intr-un pahar aburit. Sibiul noaptea este superb. A doua zi ne indreptam catre marginime cu o escala in Dumbrava Sibiului. Dumbrava este o zona rezidentiala orasului in care se gasesc Gradina Zoologica si Muzeul Taranului. Un parc foarte mare in care te poti plimba linistit, ori pe aleile amenajate, ori pe aleile batatorite de pasul omului prin padurea imprejmuitoare. Lacul central da o a treia dimensiune Dumbravii completand cerul deschis si pamantul plin de copaci, plante, gazon si mici animalute pe care le poti intalni la tot pasul. Mori de vant vechi din diverse zone ale tarii, Hanul cu terasa unde poti bea sau manca ceva traditional, mica expozitie de atelaje destinate diverselor activitati umane, toate la un loc dau o stare de liniste Universala.

A treia zi, inainte de plecare am vrut sa vad Sibiul si ziua. Am mers in zonele locuibile ale Sibiului iesite cumva din aria turistica a orasului. Desi nu se compara cu zona centrala, fata de care se vede o grija aparte, restul orasului pare desprins dintr-un melanj de medieval si modern. E mare lucru sa vezi intre case monumente de patrimoniu, trecand lin o Alfa Romeo Spyder foarte moderna, sau oameni venind pe aleile pavate ce despart casele vechi sasesti, de la cumparaturi, cu pungi de Billa in mana. Am vazut si Piata aurarilor, Casa Calfelor, zidul cetatii Sibiu, Episcopia, Podul Mincinosilor si pot insira aici mult si bine tot ceea ce este de vazut in aceasta “alta lume”. Am plecat de la Sibiu promitandu-mi ca ma voi intoarce curand. In retrovizoare, Muntii Fagaras cu ale lui creste inca inzapezite se indepartau maiestuos luandu-mi sufletul cu ei.

Da recunosc, sufletul meu a ramas la Sibiu, si nu am sa ii permit acestui oras sa mi-l pastreze prea mult timp fara sa ma intorc sa mi-l recuperez…..



Radu Lupu-Festivalul George Enescu

In toamna acestui an va avea loc la Bucuresti  un Festival de renume international: Festivalul George Enescu, ce devine an de an o emblema frumoasa a culturii romanesti.

Suntem bucurosi sa va anuntam ca pe langa faptul ca sustinem mult acest festival, gasind ocazii de a promova evenimentele din cadrul lui, ne-am propus sa scriem si in  sectiunea Arta, cate un articol cu unii din artistii romani ce-si vor pune amprenta in cadrul festivalului prin concertele daruite cu pasiune si dedicare.

Vom incepe prin a va informa ca pianistul de origine romana Radu Lupu va deschide Festivalul George Enescu.

Acesta a fost aplaudat sapte minute “pe ceas” la cel putin unul din cele trei concerte pe care le-a sustinut la Budapesta in zilele de 18, 19 si 20 aprilie, dupa ce a interpretat Concertul pentru pian si orchestra no.1 in C major, Op.15 de Ludwig van Bee­thoven.

Anna Scarlat mentiona in Revista 22 despre Radu Lupu faptul ca: “Nu cred ca gresesc sustinand ca Radu Lupu es­te o aparitie iesita din comun. Este aparitia unui mare barbat, extrem de discret, care fara nici un efort „scutura parca din degetul mic“ superbele cascade muzicale. Usor, fara gesturi spectaculoase, dar ferm, cu siguranta de sine a unui conducator.

Locul pe care eram asezata, in primul rand sub orga, mi-a permis urmarirea comunicarii lui permanente din ochi cu dirijorul, cu in­s­tru­mentiștii. O conlucrare superba, care la incheierea ultimelor acorduri a smuls pu­bli­cului budapestan, de obicei foarte sobru, foar­te distant, urale, rasete, zambete. Intr-un oras in care nu vezi vreun zambet, unde esti chiar apostrofat pentru un zambet, pu­blicul unei sali intregi de concert radea, zam­bea, plutea in bucuria muzicii.

Dupa bis, “un filigran muzical de mare finete com­pus de Robert Schumann”, dirijorul si pianistul s-au imbratisat “asemenea unor lup­tatori dupa o batalie castigata”. Apoi Radu Lupu le-a daruit “calde strangeri de mana” ins­tru­mentistilor, in primul rand suflatorilor, par­teneri directi in concertul pentru pian.”

Asadar cei care veti fi prezenti la Festivalul George Enescu, veti fi incantati inca din  prima zi de festival, 1 septembrie 2013 de catre un mare artist al muzicii, Radu Lupu.

Vom reveni curand si cu alte prezentari ale artistilor romani ce vor concerta la Festival.




top