Nu stiu cum sa explic care e chestia cu Bolivia, ca pentru mine Bolivia nu e salar de Uyuni, Sucre si Potosi. Am stat trei luni acolo si mi-a intrat sub piele. Nu ca as fi inteles-o, dar macar m-am ales cu o Bolivie personala, a mea, nu neaparat folclorica, nu neaparat andina si ancestrala.

Bolivia mea e formata din cultivatorii de coca din Chapare, oameni fara educatie dar treji, constienti de ce-i in jur, cu pareri articulate si discurs anticapitalist cu care nu sunt neaparat de acord, dar pe care il respect. Cu o surprinzatoare constiinta democratica.

Sunt rapperi care canta in aymara mesajul Evangheliei in El Alto, periferia La Paz-ului. E El Alto cu toata povestea incredibila de lupta si supravietuire care se ascunde in spatele unei mahalale urate. Sunt ziarele serioase, cu analize politice si economice lungi, dar in care intalnesti cate un surprinzator articol despre Pachamama si nevoia de a-i face ofrande in august ca sa nu se supere. Sunt menonitii din Chiquitania. Sunt satele cu forme de organizare traditional andine care nu stiu cum au supravietuit a catorva sute de ani de colonizare spaniola, sunt asociatiile de locatari din orasele mari, care perpetueaza in mediu urban de secol XXI aceleasi forme de organizare traditional andine.

E targul de carte la care am fost in La Paz, sunt cartile lui Maximiliano Barrientos pe care l-am descoperit prima data cu un text despre un lucrator la morga care m-a facut sa ma invart o seara intreaga ca un leu in cusca in Samaipata. Scrie o literatura cu care tu ca om din Romania poti relationa perfect, absolut contemporana si fara nimic indigenist in ea, fara cholite, dar cu drogati, cantece de Leonard Cohen si cupluri care divorteaza. Are o carte care se cheama “Fotos tuyas cuando empiezas a envejecer”, fotografii de-ale tale cand incepi sa imbatranesti, dati-mi va rog un titlu mai impactant, mai sugestiv, mai puternic decat asta in literatura de azi si ma duc sa cumpar cartea ACUM.

E romanul Los Deshabitados a lui Marcelo Quiroga Santa Cruz care la inceput nu-mi placuse, dar e una din cartile alea care incepe sa-ti placa la doua saptamani dupa ce ai terminat-o si ai lasat-o pe o banca in parc.

E Luis Espinal Camps, un preot catalan care si-a irosit viata luptand impotriva dictaturii in Bolivia.E Pulga, pe care l-am cunoscut nestiind ca omul e celebru in Bolivia, e Juan de Dios Yapita pe care l-am cunoscut pentru ca i-am dat inocenta un mail, nestiind ca e si mai celebru in Bolivia, e Maria Galindo pe care am cunoscut-o la targul de carte stiind totusi ca e celebra in Bolivia.

Sunt manuscrisele de muzica baroca din Beni si Santa Cruz, sunt iaurturile la punga, e viceprimarul din TIPNIS, e nebuna din Trinidad, francezul cu hostel in Villa Tunari care e indragostit de Romania, e Tarija, Urubicha, San Ignacio de Moxos, Hans Roth, arhitectul elvetian care si-a petrecut mai bine de douazeci de ani din viata restaurand biserici in Oriente, e nostalgia pentru litoralul pierdut, yatiris care iti ghicesc norocul in frunze de coca din centrul La Paz-ului duminica, sunt realitati, oameni, personaje, prejudcati, opinii. Peisajele sunt colaterale. Excursiile organizate sunt irelevante, trekurile sunt ok ca sa faci miscare dar pe mine nu ma fac sa inteleg nimic din realitatea tarii. Cel mai bune ghiduri de calatorie sunt norocul si ziarele.

Mi-ar placea sa ma intorc cu o definitie la fel de frumoasa a Peru-ului. De fapt a tuturor tarilor pe care le voi vizita de acum incolo. Dar n-am timp, asa ca o sa vad Macchu Picchu, Cuzco si alte cateva destinatii unde o sa fac poze turistice. Nu-i suficient.