Moneyball – ce se intampla dupa ce iesi la rampa fara chiloti

0
50

Ce au in comun “The assassination of Jesse James”, “Sweeney Todd” si “Moneyball”? Un sex-simbol de box-office care acopera mai multe generatii de fani – in primul si ultimul e chiar acelasi Pitt – si care ademeneste publicul nebanuitor intr-o sala intunecata unde, timp de 2 ore, il supune incercarilor si chiar, in unele cazuri, torturilor unui film de nisa.

Film din acela care umbla aclamat pe la festivaluri dar care, in sala de cinema, isi umple spectatorii de plictiseala, dezamagire si aproape dezgust uneori. Film din acela care supravietuieste pe baza faptului ca cinematografele nu au inca o politica de “money back” pe criterii de gust.

Moneyball este atat de nisat incat nici macar in categoria filme “cool” nu poate sa intre. In cele “misto”, adresate publicului mai grosier, nici nu se pune problema. In primul rand, este vorba de cateva recente evenimente din viata unui om contemporan cu noi, care nici nu a esuat lamentabil, nici nu a castigat esential, nici nu si-a schimbat viata in mod radical in urma intamplarilor prin care a trecut. Si mai e si aproape mereu imbracat in trening. Ce poate fi mai de nisa si mai neinteresant decat traseul particular al vietii unui seaman de-al nostru, in pantaloni de fas?

S-ar putea ca, in “State”, cu tot cultul lor pentru baseball, Billy Beane sa fie totusi un fel de erou mai mic, chiar daca steaua lui a fost eclipsata repede de uitare si de victoriile altora, asa cum se intampla in lumea eternului prezent care este aceasta a sporturilor. Pentru noi insa, neamericanii, Billy Beane este mai mult sau mai putin un nimeni, iar mica lui revolutie baseball-ista de culise nu ne impresioneaza cu nimic. Ce ar putea sa ne impresioneze, atunci, la Moneyball?

Un om care si-a inceput viata de adult traind public trauma confruntarii si necorespondentei dintre promisiunile calitatilor sale native si rezultatele lor pe stadionul vietii sociale. Poate ca ne sunt cunoscute si noua inmuguririle unor talente care ne fac sa visam mare, tineri si naivi fiind, dar care ne raman la stadiul de promisiuni nerealizate. Poate ca am fost si noi, pe scena noastra intima, niste “tinere sperante intru ceva”, numai pentru a cunoaste mai apoi dezamagirea neimplinirii. Traita in public insa, o astfel de “initiere in mediocritate” trebuie sa se simta, pe viu, ca acele cosmaruri nocturne cand visam ca iesim in strada fara chiloti.

Un om care, cunoscand in acelasi timp laudele si dispretul public, si efectele dramatice pe care le au acestea asupra unei vieti traite sub incidenta lor, si-a retras existenta doar la sine, doar in sine. Nu stim nimic despre omul real, dar personajul Billy Beane pare a trai concentrat in el insusi, dincolo de orice influenta din partea suvoiului de pareri exterioare la care suntem toti supusi in fiecare zi, la fiecare gest. Viata lui curge in subteran, nealterata de meteorologia opiniilor celorlalti.

Odata pus la locul sau de aceasta cruda ursitoare numita realitate, Billy Beane isi face cat de bine stie si poate treaba care i-a fost atribuita. Ce pune in exterior sunt niste fapte bine cantarite. Ce retine inauntru este tot restul peisajului: regret, dezamagire, teama, nesiguranta, durerea infrangerii, bucuria victoriei, sensibilitate, superstitii, mandria reusitei. Nu le retine ascunzandu-le, insa, pentru ca le traieste deplin si asta se vede. Le retine la sine nedandu-le forma de libera circulatie a cuvintelor.

Victoria echipei pe care o gestioneaza, desi primita cu bucurie, este contingenta scopului lui Beane. Oferta de bani impresionanta, recunoastere a valorii sale ca manager, este refuzata. Ce castiga in cele din urma Billy Beane nu este un record de 20 de victorii consecutive, un salariu exorbitant sau aplauzele publicului. Reusind sa schimbe “regulile jocului”, el castiga tot in subteran, in lupta lui personala cu sportul care l-a umilit in tinerete.