"Ciuleandra" in lentila naturalista – Liviu Rebreanu

0
415

Liviu Rebreanu este in peisajul prozei romanesti reprezentantul de marca al romanului realist, manifestat in literaturile occidentale inca din secolul al XIX-lea.

Romanele sale sunt constructii epice vaste, monumentale, cu o arhitectura complicata, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri si cu simetrii compozitionale conceptualizate prin reluarea in contexte diferite a unor structuri narative sau motive literare precum casatoria din interes, hora, nunta, moartea. Romanul „Ion” incepe si se sfarseste cu imaginea drumului care se desprinde si respectiv se pierde in „soseaua cea mare si fara inceput”. Acest drum devine o metafora care are rolul de a ne introduce in universul fictional al cartii si respectiv de a ne readuce in final in lumea reala. Acest aspect confera sfericitate romanului si reprezinta o metoda comuna a celor trei mari constructii epice ale lui Liviu Rebreanu: „Ion”, „Padurea spanzuratilor” si „Rascoala”.

 Cartea „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu poate fi achizitionata de pe site-ul https://librarieonline.ro la cele mai bune preturi.

„Ciuleandra” in lentila naturalista

Romanul lui Liviu Rebreanu, aparut in 1927, a fost mereu si mereu supus unor tentative hermeneutice dintre cele mai variate, fiecare dintre acestea revendicandu-si dreptul de a-l circumscrie propriilor arii interpretative. Glosele pe marginea textului romanesc au platit tribut si abordarii realiste, si orientarilor freudiene, si teoriilor psihologiilor abisale si criminaliste ori a dubletelor antagonice de factura romantist-byroniana. Nu vrem sa spunem ca ar fi o problema in asta, ca un model ar fi corect, iar altul gresit, ca unul e mai corect decat altul. Dimpotriva, faptul ca se pliaza atator modele de analiza si percepere, romanul rebrenian este cu atat mai valoros, mai plin de miez si mai apt sa absoarba in continuare si alte tipuri de abordari care vin sa-i consolideze statutul de opera moderna.

Toata actiunea cartii se focalizeaza pe gestul bizar si inexplicabil al lui Puiu Faranga, fiul bogatului si influentului mosier, Policarp Faranga, de a-si ucide sotia, frumoasa Madeleine. Urmeaza o suita intreaga de evenimente si ipostaze(internarea protagonistului intr-un spital de nebuni si toate discutiile care se tes intre acesta si personajele-reflector imaginate de autor) menite a releva cat mai in detaliu natura scindata, schizofrenica a insului care-si declara adoratia pentru femeia pe care a ucis-o bestial. Nu vom insista asupra problematicii psihologice pe care textul o genereaza, nici pe mecanismele ce au declansat ex abrupto odioasa crima, nici chiar pe legatura indisolubila dintre sangerosul gest si dansul transilvanean pe care Rebreanu il incarca cu o forta dionisiaca de-a dreptul tanatica.

Toate aceste aspecte raman interesante, suscita ipoteze ce fac din cazul lui Puiu Faranga un veritabil documentar patologico-psihanalitic aupra mintii umane. Interesul nostru aici este cu totul altul: acela de a arata cum la sfarsit de secol XX si inceput de secol XXI, Faranga, ca tip uman, ca exponent al unei conceptii etice, n-ar fi trebuit ascuns intr-un ospiciu si silit sa mimeze nebunia. Din contra, ar fi trebuit acceptat si ca personaj si ca exponent al rasei umane in genere.

Ne permitem acum sa-l vedem pe Puiu ca pe un caz uman in carne si oase pentru a releva cum o alta Weltanschauung, o alta conceptie despre lume si viata ar fi pus in cu totul alti termeni problema raspunderii etice pe care fiecare individ o poarta. Eroul pare a sustine in repetate randuri ca el se face vinovat doar de vina, atat si nimic mai mult. Suna absurd, dar Faranga crede despre el insusi ca a fost predestinat ab initio sa comita o asemenea fapta, asadar el ducea cu sine germenele crimei. Prin urmare, el nu poarta raspunderea pentru ceva ce el n-a generat si nici n-a putut controla. De aceea, eroul e vinovat doar de vina, dar greseala in sine, pacatul abominabil lipseste, iar daca exista cumva, greutatea lui n-ar trebui purtata de o entitate care a fost un simplu agent, o „masina” neputincioasa sa se opuna implacabilului. Substratul malefic nu e responsabilitatea sa. Autorul ne pune inainte un erou creat dupa chipul si asemanarea valorilor propovaduite de o conceptie naturalista despre lume si viata.

De-asta e mare Rebreanu: pentru ca in romanul sau realizeaza o sinteza iscusita intre doua moduri radicale diferite de a privi dimensiunea etica a fiintelor umane: una teista, cu un Dumnezeu care judeca si condamna incalcarea Decalogului si cu un simt al vinei si raspunderii fata de ceilalti indivizi (de aceea este ascuns Puiu de parintele sau) si o alta pur naturalista care propune o lume fara Dumnezeu, fara suflet, cu o etica situationala raportata strict la dimensiunea umana si la valorile ei.

Combustia romanului de aici se naste, de la coliziunea frontala dintre doua sisteme principiale si etice care nu pot coexista. Miza romanesca este aceea a Vinei si a Pedepsei care trebuie, sau poate nu trebuie, sa cada inexorabil peste capul criminalului. Daca ar fi integrat unei lumi constiente de existenta unei Fiinte transcendente, cu o etica absoluta, ne-negociabila, care reclama aplicarea unei sentinte potrivite gravitatii raului savarsit, protagonistul nostru ar fi un condamnabil si n-ar putea invoca nicio scuza, niciun pretext.

Daca, in schimb, este privit ca un angrenaj ale carui replici sunt reactii la un amestec insolit de substante chimice, daca se invoca determinismul factorilor externi care i-au influentat comportamentul, daca este privit ca un Om-masina si nimic mai mult, daca se aplica principiul ca morala depinde de interesul si nevoile individului, asa cum sustin naturalistii, atunci personajul lui Rebreanu „merita” o soarta mai buna si ar trebui privit nu ca erou malefic, ci ca o entitate doar diferita, mai altfel, care a suferit un soc puternic dar careia, la urma urmei, nu i se poate imputa decat o vina fara nici un suport intern, fara nici un fundament care ar tine de natura sa rea. Asta se cheama relativism si etica parohiala. Schimbi lentila, iar ceea ce vezi e cu totul nou si complet diferit.