Urubicha. Fragmente dintr-un jurnal imposibil

La doua ore de la sosirea mea, toti cei 3282 de locuitori ai localitatii boliviene Urubicha aflasera de prezenta unei turiste in sat. Pe unde treceam mi se aruncau priviri lungi, lumea incepea sa susoteasca si imi zambea timid, pana si cainii vagabonzi ma scrutau circumspect, iar seara la hotel m-am pomenit cu un delegat de la primarie, trimis sa-mi ia un interviu.

Nu vin prea multi straini in Urubicha. In primul rand pentru ca se ajunge greu acolo. Trebuie sa cobori din altiplano pana la Santa Cruz, apoi iei autobuzul de la Santa Cruz la Ascension de Guarayos, apoi de la Guarayos un trufi pana la Urubicha, dar sa nu anticipez. In al doilea rand pentru ca nu e in Lonely Planet si trebuie sa cauti anume pe Google „Urubicha”, ca sa afli de existenta ei. Dar sa nu anticipez.

Despre collas si cambas. Latura (foarte) concreta a problemelor regionale ale Boliviei

Bolivia e impartita in „collas” si „cambas”. „Collas” sunt bolivienii din altiplano si vaile din imediata vecinatate. Sunt bolivienii din vederi, care vorbesc aymara sau quechua, se imbraca traditional si sacrifica lame pentru Pachamama. „Cambas” sunt oamenii din „Bolivia de jos”, din Amazonia si Oriente, descendenti ai altei Americi indigene, cu trasaturi mai fine, vorbitori de guarani, guarayo sau chiquitano, cultivatori de orez, porumb, portocale, mango, trestie de zahar si alte cateva plante exotice pe care n-are rost sa le enumar aici pentru ca numai pofta imi fac.  Pe langa tensiunile provocate de lipsa unui fond cultural si etnic comun, intre cele doua grupuri exista o rivalitate puternica, generata de concurenta pentru accesul la resursele naturale si la fondurile publice.

Pe scurt, Bolivia e o tara puternic divizata. De ce pomenesc lucrul asta aici? Pentru ca, in drumul dinspre altiplano spre Oriente, simt problemele regionale ale Boliviei pe propria spinare, literalmente: intre Sucre, capitala tarii, situata intr-o zona colla, si Santa Cruz, principalul pol economic camba, nu exista sosea asfaltata. Autobuzul de noapte ma hurducaie pe un drum de tara, facandu-mi imposibil somnul pe toata durata calatoriei. 

O seara in Ascension de Guarayos. Prime time la televiziunea boliviana.

Ajunsa in Santa Cruz, iau autobuzul spre Ascension de Guarayos, o mica dar zgomotoasa capitala de judet, unde, cand n-au clienti, vanzatorii isi fac siesta in hamac in fata magazinelor.  Contra fabuloasei sume de 6 euro reusesc sa ma cazez la hotelul Sahara, intr-o camera single, curata, cu ventilator si televizor. As fi putut sa platesc doar 5 euro daca optam pentru o camera fara televizor, dar decid ca ocazia unica de a vedea ce se da la televiziunea boliviana merita 1 euro. Seara ma delectez cu reclame la slujba de duminica din catedrala din Sica Sica (cu participarea extraordinara a castigatoarei recentului desfasurat concurs de Miss Gran Poder), un talk show moderat de o cholita si un travestit, propaganda nesfarsita la minunile savarsite de presedintele statului, Evo Morales, stiri despre marsul tatilor de familie din El Alto impotriva barurilor si a discotecilor din oras si o dezbatere despre lidera miscarii indigene din nord, prinsa ca a participat la narcotrafic in 2007.

Intr-un final, cedez. Sting televizorul, probabil il voi visa pe Evo Morales moderand un talk-show in catedrala din Sica Sica despre barurile si discotecile din El Alto . Vreau si eu in hamac. Noapte buna.

Drumul spre Urubicha. O constatare revolutionara despre sistemul nostru solar

De la Ascension, dupa cercetari aprofundate care dau rezultate contradictorii, ma conving ca singurul autobuz care merge spre Urubicha ajunge seara. In schimb, reusesc sa aflu ca exista un trufi (taxi impartit intre mai multe persoane) care merge la Urubicha oricand in timpul zilei, cu conditia sa se umple. Ma bag.

Drumul dureaza o ora, printr-un decor halucinant. Sub cerul albastru tehnicolor se intind imensitati de padure salbatica strabatuta de un firicel rosu: soseaua. Evident, neasfaltata. Dintre toate culorile pe care le am in fata ochilor, caramiziul pamantului e cel mai greu de crezut. E peisajul cel mai impactant pe care l-am vazut in ultima vreme. Decid ca Planeta Rosie nu e Marte, ci Terra. Cine nu ma crede, sa vina in Bolivia. 

Vivaldi in jungla. In care ni se arata ca o calatorie poate sa inceapa cu 16 ani inainte sa te urci in avion

De ce am ajuns eu in Urubicha, totusi? Cred ca aveam vreo 13 ani cand am citit intr-o revista un articol despre niste sate improbabile pierdute in jungla boliviana, in care indigenii fabrica viori, viole si violoncele, iar copiii lor invata sa cante muzica baroca. Daca ai norocul sa iti pice in mana asa un text, ar fi o neghiobie sa lasi sa ti se stearga din memorie. Din acel moment, Bolivia pentru mine nu a mai inseamnat lame si lacul Titicaca, ci Vivaldi si Bach.

16 ani mai tarziu, verificam neverosimilul in persoana: mai intai pe Google, apoi la fata locului, vizitand Institutul de Muzica din Urubicha si cateva din atelierele de lutieri. Povestea se confirma: intr-o localitate de putin peste 3000 de locuitori, scoala de muzica are peste 100 de elevi. Aproape nu exista familie in care sa nu fie un copil care invata sa cante la un instrument. Mai mult, talentul celor de aici e impresionant, profesorii care au experienta in predat muzica si in alte parti depun marturie: un copil guarayo invata intr-o saptamana cat altii in trei, si au o facilitate iesita din comun inclusiv la instrumente despre care se stie ca sunt dificile.

La amiaza, soarele incinge aleile din lenesul sat situat la granita dintre Bolivia si normalitate. Din casele de chirpici cu acoperis de frunze de palmier se aude, din cand in cand, solfegiind cate un clarinet. As mai sta in Urubicha, dar viza mea e de 30 de zile si in tara asta sunt multe lucruri de vazut. Port o conversatie absurda cu Alfredo, dadaist prin vocatie si biciclist prin situatie, care intra pe doua roti in curtea bisericii, si se opreste in dreptul meu:- Ramai aici pana la anul?- Nu, plec maine. Am venit ieri si plec maine, sunt doar o turista aici.- Si stai tot anul?- Nu, plec maine. Ce te face sa crezi ca as sta un an de zile aici?- Si nu stai un an intreg? Eu am iesit sa caut o nasa.Da, are dreptate, pelicanul sau babita.

In loc de final. Plec din nou in cautarea unei lumi imposibile

Drumul de intoarcere a fost autentic bolivian. Ceva parea sa conspire impotriva intoarcerii mele la Santa Cruz. Trebuia sa iau un singur mijloc de transport, in final am schimbat patru. Autobuzul in care m-am urcat nu m-a dus decat pana inapoi la Ascension: era un blocaj rutier mai incolo, la San Ramon, si autobuzele nu circulau pana la locul blocajului, ci se opreau in autogara cea mai apropiata. De la Ascension la San Ramon am luat un trufi. In mijlocul drumului, insa, masina s-a stricat. Dupa o jumatate de ora de asteptat inutil repararea vehicolului, am facut autostopul impreuna cu ceilalti sase pasageri. Ne-a luat un domn intr-un Jeep ultramodern, proprietar al unei mine langa Potosi, al unei ferme de vite in Santa Cruz si, cunoscand cum sta treaba in Bolivia, probabil si al unei fabrici de cocaina prin Amazonia, dar despre acest ultim aspect nu s-a discutat. Ne-a lasat la San Ramon, de unde am trecut de blocaj pe jos si am luat un alt trufi pana in Santa Cruz.

La Santa Cruz m-am hotarat sa-mi prelungesc viza. Vroiam sa ma intorc, sa vad si Chiquitania, zona invecinata cu Guarayos, teritoriu de stepe vaste de un verde crud, cu paduri de palmieri si lumina ireala unde, alaturi de cambas, cateva familii de menoniti (o grupare religioasa cu originile in Olanda secolului XVI) blonzi, inalti si palizi, vorbitori de germana veche, au ales sa isi intemeieze o colonie, refugiindu-se din calea curentului electric, a femeilor in pantaloni si a altor atrocitati ale lumii moderne.  Suprarealismul traieste, si se practica cu fervoare in America de Sud.